Ultimele luni din viața regelui Carol I. Era trist, slăbit și chinuit de gândul abdicării

Ultimele luni din viața regelui Carol I au fost deosebit de triste pentru suveran. Izbucnirea Primului Război Mondial arunca România într-o dilemă. Să între în război de partea Puterilor Centrale sau să rămână neutră? Marea parte a clasei politice românești s-a pronunțat pentru neutralitate, în ciuda voinței regelui Carol I, care dorea ca România să se alăture Germaniei în războiul ce tocmai începuse. Cu un simț de onoare și loialitate extrem de dezvoltat, regele Carol I avea să amenințe chiar cu abdicarea în cazul în care România nu intra în război de partea Puterilor Centrale.

Încă din timpul Consiliului de Coroană de la Sinaia, din data de 21 iulie/3 august 1914, în care s-a stabilit neutralitatea României, regele Carol I a amenințat cu abdicarea.

• Reacția unui ambasador francez la auzul numirii sale la București: „Catastrofă cu neputință de evitat!”
• Ceaușescu la vânătoare de mufloni: „A fost un adevărat infern”

„Domnilor, eu mă consider personal legat faţă de Puterile Centrale, dacă d-voastră credeți că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag’ şi, – arătând cu mâna pe Principele Ferdinand -’de altminteri, Domnilor, succesorul meu e aici, el n-are decât să…’.

Principele Ferdinand l-a întrerupt, scuturându-se pe scaun cu un gest de vehementă protestare”, povestește în memoriile sale I.G. Duca.

Izolarea regelui

De altfel, regele Carol I era supus unei presiuni diplomatice intense din partea Puterilor Centrale. Inclusiv împăratul Wilhelm a II-lea al Germania şi Franz Josef, împăratul Austro-Ungariei, i-au telegrafiat monarhului și i-au cerut ca România să se alăture cât mai curând Puterilor Centrale. Însă, atât clasa politică, cât mai ales societatea românească refuzau din start o asemenea alăturare.

Soarta românilor din Transilvania era o problemă mult prea importantă pentru a se putea trece peste aceasta.

Singur, tot mai izolat și supus unor presiuni diplomatice tot mai mari din partea Puterilor Centrale, regele Carol I se simțea tot mai rău și îmbătrânea tot mai rapid.

După Consiliului de Coroană de la Sinaia, regele Carol I „stătea închis în cabinetul său de lucru şi nu vedea mai pe nimeni. Pe noi, miniștrii, nu ne-a mai chemat, de la Consiliul de Coroană până la moartea lui n-a primit decât pe acei dintre noi care au cerut anume să-i vorbească.

Porumbaru, ca ministru de Externe, a fost odată, de două ori la dânsul, cu Costinescu a avut o întrevedere neplăcută. Radovici l-a vizitat odată şi, dacă nu mă înșel, aceasta a fost tot. Altminteri, în aproape trei luni n-a conferit decât cu Brătianu (prim-ministru în acea perioadă – n.n.), pe care-l vedea des”, scria I.G Duca, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, în acea perioadă.

Tragedia din sufletul regelui Carol I

Declanșarea războiului, cât mai ales neutralitatea României a produs în mintea și inima regelui Carol I o adevărată bătălie. Trebuia el să asculte de țara pe care o conducea? Trebuia să abdice? Toate aceste întrebări îl chinuiau și îl slăbeau pe suveran profund.

„În sufletul lui se petrecea o întreagă tragedie. Nu știa ce să facă: Să asculte țara, să tragă sabia împotriva patriei sale de origină, împotriva Germaniei scumpă inimii sale dar nu-l lăsa conștiința, i se părea un paricid. Să abdice, să părăsească puterea pe care o iubea, opera lui de aproape o jumătate de veac, la urma urmei viața lui – simțea că era peste puterile lui.

Se zbătea sărmanul îngrozitor, nu dormea nopți întregi, slăbea, era un chin fără de ieșire. Toate îl dureau, îl durea pe el obișnuit de atâția ani numai cu adulațiuni, îl durea izbucnirea ţării împotriva lui, îl dureau sfâșierile din sânul familiei sale până atunci atât de disciplinată, îl dureau toate presiunile miniștrilor Puterilor Centrale în care vedea mereu ascunsă, în formule politicoase, învinuirea intimă de trădare, îl durea răzvrătirea oamenilor politici până ieri atât de supuși voinței sale atotputernice.

Era lovit în afecțiunile, în iluziile, în ambițiile lui, în totul. Dacă cel puțin rațiunea sa i-ar fi vorbit altfel decât inima lui, dar nici atâta. Mintea lui refuza să conceapă înfrângerea Puterilor Centrale şi, împotrivindu-se unui război alături de Antanta, continua deci să slujească adevăratele interese ale țării.

Nu el trăda îndatoririle lui de Rege, țara era neîncrezătoare în judecata lui politică şi disprețuind fără temei experiența lui, era nedreaptă, nedreaptă până la ingratitudine şi până la cruzime. Iar se zbuciuma şi iar nu-și găsea astâmpărul. După 47 de ani de fericită domnie nu se putea închipui un mai tragic sfârșit”, povestește I.G Duca.

Moartea l-a oprit pe rege de la un gest deznădăjduit

Chinuit tot mai mult de gândul abdicării, regele Carol I a redactat chiar și o justificare a acestui gest. În actul de justificare a abdicării, el a scris:

„Foști miniștri, profesorii universităților şi ai școlilor superioare, precum şi toate clasele societății au astăzi numai un singur țel înaintea ochilor: acela de-a pune mâna pe Transilvania”.

La 10 octombrie 1914, regele Carol I înceta din viață. Moartea l-a oprit pe bătrânul rege de la un gest deznădăjduit.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Regele Carol I și amenințarea că va abdica: „Succesorul meu e aici”

Regele Carol I, înfrânt la Consiliul de Coroană din 1914: „România se va căi în viitor”

Carol I, cel mai mare rege al românilor. Care a fost primul cuvânt pe care l-a rostit în limba română

Carol I și Ion C. Brătianu, în vremea alegerilor dificile